CHINA MODERNĂ
Căderea dinastiei Qing este văzută de către istoricii ca delimitarea epocii moderne în istoria Chinei. Erudiții studiază însă motivele pentru declinul dinastic, care pot fi găsite în ultimii 130 de ani. Keith Schoppa, editorul lucrării ,,The Columbia Guide to Modern Chinese History” susține faptul că "o data în jurul anului 1780, ca început al Chinei moderne, este, astfel, mai aproape de ceea ce știm astăzi ca realitate istorică, de asemenea, ne permite să avem o bază mai bună pentru a înțelege declinul abrupt al sistemului politic din China în secolele XIX și XX .
Republica Chineză (1912-1949)
Frustrați de opoziția de reformare a curții Qing și de slăbiciune a Chinei, oficialii tineri, militari și studenți au început să pledeze pentru răsturnarea dinastiei Qing și crearea unei republici. Ei au fost inspirați de ideile revoluționare ale lui Sun Yat-sen. O revoltă militară revoluționară, Revolta Wuchang, a început la 10 octombrie 1911, în Wuhan. Guvernul provizoriu al Republicii China a fost format la Nanjing la 12 martie 1912.
Sun Yat-sen a fost declarat presedinte, dar a fost nevoit să-i cedeze puterea, (o decizie pe care o va regreta mai târziu), lui Yuan Shikai, care comanda Noua Armată și era fost prim-ministru în guvernul Qing, ca parte a acordului de abdicare a ultimului monarh. De-a lungul următorilor câțiva ani, Yuan a început să elimine adunările naționale și provinciale și la sfârșitul anului 1915 s-a declarat împărat. Ambițiilor imperiale ale lui Yuan li s-au opus cu înverșunare subordonații săi și confruntându-se cu perspectiva unei rebeliuni, a abdicat martie 1916 și a murit în luna iunie a aceluiași an.
Moartea lui Yuan în 1916 a lăsat un vid de putere în China, guvernul republican a fost risipit. Acest lucru a inaugurat Era Militariștilor, în care o mare parte a tarii a fost condusă de coaliții de lideri militari provinciali concurenți.
Mișcarea de la 4 mai 1919 a început ca un răspuns la condițiile impuse Chinei prin Tratatul de la Versailles, ce încheia Primul Război Mondial, dar a devenit repede o mișcare de protest la nivel naţional ca reacție la situația internă din China. Protestele au fost un succes moral ducând la căderea cabinetului și China a refuzat să semneze Tratatul de la Versailles, în special pentru acordarea teritoriilor din Shandong, Japoniei, pe care Germania le predaseră în 1914. Noua Mișcare Culturală a fost stimulată de Mișcarea de la 4 mai și s-a întărit de-a lungul anilor 1920 și 1930.
Sun Yat-sen a fost declarat presedinte, dar a fost nevoit să-i cedeze puterea, (o decizie pe care o va regreta mai târziu), lui Yuan Shikai, care comanda Noua Armată și era fost prim-ministru în guvernul Qing, ca parte a acordului de abdicare a ultimului monarh. De-a lungul următorilor câțiva ani, Yuan a început să elimine adunările naționale și provinciale și la sfârșitul anului 1915 s-a declarat împărat. Ambițiilor imperiale ale lui Yuan li s-au opus cu înverșunare subordonații săi și confruntându-se cu perspectiva unei rebeliuni, a abdicat martie 1916 și a murit în luna iunie a aceluiași an.
Moartea lui Yuan în 1916 a lăsat un vid de putere în China, guvernul republican a fost risipit. Acest lucru a inaugurat Era Militariștilor, în care o mare parte a tarii a fost condusă de coaliții de lideri militari provinciali concurenți.
Mișcarea de la 4 mai 1919 a început ca un răspuns la condițiile impuse Chinei prin Tratatul de la Versailles, ce încheia Primul Război Mondial, dar a devenit repede o mișcare de protest la nivel naţional ca reacție la situația internă din China. Protestele au fost un succes moral ducând la căderea cabinetului și China a refuzat să semneze Tratatul de la Versailles, în special pentru acordarea teritoriilor din Shandong, Japoniei, pe care Germania le predaseră în 1914. Noua Mișcare Culturală a fost stimulată de Mișcarea de la 4 mai și s-a întărit de-a lungul anilor 1920 și 1930.
Sun Yat-sen, fondatorul şi primul preşedinte al Republicii Chineze.
În anii 1920, Sun Yat-sen a stabilit o bază revoluționară în sudul Chinei, intenționând să unească națiunea fragmentată. Cu asistență din partea Uniunii Sovietice (aceasta la rândul ei proaspăt ieșită dintr-o revoltă socială), a intrat într-o alianță cu nou-creatul partid comunist chinez. După moartea lui Sun, de cancer în 1925, unul dintre protejații săi, Chiang Kai-Shek, a preluat controlul asupra Kuomintangului ( Partidul Naționalist sau KMT), și a reușit să aducă cea mai mare parte din sudul și centrul Chinei sub conducerea sa, într-o campanie militară cunoscută sub numele de Expediția Nordică ( 1926-1927 ). După ce i-a învins dictatorii militari (militariștii) din sudul și centrul Chinei, prin forță armată, Chiang a fost capabil să-și asigure loialitatea nominală a militariștilor din nord. În 1927, Chiang și-a îndreptat forțele înspre PCC și într-un mod necruțător a alungat armatele comuniste și pe liderii lor, din bazele lor din sudul și estul Chinei. În 1934, alungați din bazele lor militare din munți, precum Republica Sovietică Chineză, forțele PCC s-au angajat în Marșul cel Lung, de-a lungul dezolantei și pustiei zone de nord-vest a Chinei, unde și-au stabilit o bază de gherilă la Yan'an în provincia Shaanxi. In timpul Marșului cel Lung, comuniștii s-au reorganizat sub un nou lider, Mao Zedong ( Mao Tse-tung).
Civili chinezi ingropati de vii în timpul Masacrului din Nanking, 1937
Lupta amară între KMT și PCC a continuat, în mod deschis sau clandestin, în cei 14 de ani ai ocupației japoneze a diferitelor părți ale țării ( 1931-1945 ). Cele două părți chineze au format, nominal, un front unit pentru a se opune japonezilor în 1937, în timpul Războiului Sino-Japonez ( 1937-1945 ), care a devenit o parte din Al Doilea Război Mondial. Forțele japoneze au comis numeroase atrocități de război împotriva populației civile, inclusiv război biologic (Unitatea 731 ) și Politica celor trei Tot ( Sanko Sakusen ), cele trei fiind: "Ucide tot, jefuiește tot, distruge tot". În urma înfrângerii Japoniei în 1945, războiul între forțele guvernamentale naționaliste și PCC a fost reluat, după încercări eșuate de reconciliere și un acord negociat. Din 1949, PCC-ul a stabilit controlul asupra asupra celei mai mari părți din țară (în cadrul Războiului Civil Chinez). Westad afirmă că Războiul Civil a fost câștigat de către comuniști deoarece au facut mai putine greseli militare decât Chiang și pentru că în intenția lui de a avea un guvern puternic centralizat, Chiang a antagonizat prea multe grupuri de interese în China. Mai mult decât atât, partidul său a fost slăbit de războiul împotriva Japoniei. Între timp, comuniștii au spus diverselor grupuri, cum ar fi țăranilor, exact ceea ce ei vroiau să audă, acoperindu-se sub imaginea naționalismului chinez.[32] Întrucât armatele guvernamentale naționaliste a fost învinse de către forțele PCC în China continentală, în 1949, guvernul naționalist și-a retras forțele în Taiwan, împreună cu Chiang și cea mai mare parte a conducerii KMT-ului și un număr mare de susținători. Guvernul naționalist a preluat controlul efectiv al Taiwanului la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, ca parte a predării japonezilor, atunci când trupele japoneze din Taiwan s-au predat trupelor Republicii Chineze.
Republica Populară Chineză (1949 - prezent)
Luptele majore din timpul Războiului Civil Chinez s-au încheiat în 1949 odată cu retragerea Kuomintangului ( KMT ) urmată de mutarea guvernul la Taipei și menținerea controlului doar a câtorva insule mici, în afară de insula Taiwan. Controlul Chinei continentale a rămas în mâinile Partidului Comunist Chinez. La data de 01 octombrie 1949, Mao Zedong a proclamat Republica Populară Chineză. ,,China comunistă" și ,,China Roșie" au fost două nume obișnuite pentru RPC.
RPC a fost modelată de o serie de campanii și a planurilor pe cinci ani. Planul economic și social cunoscut sub numele de Marele Salt Înainte a dus la o mortalitate estimată la 45 de milioane de decese. Guvernul lui Mao Zedong a efectuat execuții în masă a proprietarilor de pământuri, a instituit colectivizarea și a implementat sistemul de lagăre de muncă Laogai. În 1966, Mao și aliații săi au lansat Revoluția Culturală, care va dura până la moartea lui Mao, un deceniu mai târziu . Revoluția Culturală, motivată de lupta pentru putere din interiorul partidului și o teama de Uniunea Sovietică, a condus la o răsturnare majoră în societatea chineză.
In 1972, la apogeul Rupturii Chino-Sovietice, Mao și Zhou Enlai s-au întâlnit la Beijing cu Richard Nixon, stabilind relații cu Statele Unite. În același an, RPC a fost admisă în cadrul Națiunilor Unite, în locul Republicii Chineze (Taiwan), ca membră a Organizației Națiunilor Unite și membru permanent al Consiliului de Securitate.
După moartea lui Mao în 1976 a urmat o luptă pentru putere. Liderii din ,,Banda Celor Patru’’ au fost arestați și acuzați de excesele Revoluției Culturale, marcând sfârșitul unei ere politice turbulente în China. Deng Xiaoping i-a dejuca planurile președintelui succesor al lui Mao, Hua Guofeng, apărând drept conducătorul de factor pentru următorii câțiva ani.
RPC a fost modelată de o serie de campanii și a planurilor pe cinci ani. Planul economic și social cunoscut sub numele de Marele Salt Înainte a dus la o mortalitate estimată la 45 de milioane de decese. Guvernul lui Mao Zedong a efectuat execuții în masă a proprietarilor de pământuri, a instituit colectivizarea și a implementat sistemul de lagăre de muncă Laogai. În 1966, Mao și aliații săi au lansat Revoluția Culturală, care va dura până la moartea lui Mao, un deceniu mai târziu . Revoluția Culturală, motivată de lupta pentru putere din interiorul partidului și o teama de Uniunea Sovietică, a condus la o răsturnare majoră în societatea chineză.
In 1972, la apogeul Rupturii Chino-Sovietice, Mao și Zhou Enlai s-au întâlnit la Beijing cu Richard Nixon, stabilind relații cu Statele Unite. În același an, RPC a fost admisă în cadrul Națiunilor Unite, în locul Republicii Chineze (Taiwan), ca membră a Organizației Națiunilor Unite și membru permanent al Consiliului de Securitate.
După moartea lui Mao în 1976 a urmat o luptă pentru putere. Liderii din ,,Banda Celor Patru’’ au fost arestați și acuzați de excesele Revoluției Culturale, marcând sfârșitul unei ere politice turbulente în China. Deng Xiaoping i-a dejuca planurile președintelui succesor al lui Mao, Hua Guofeng, apărând drept conducătorul de factor pentru următorii câțiva ani.
Președintele Mao Zedong proclamând fondarea Republicii Populare Chineze în 1949
Deng Xiaoping a fost lider suprem al partidului și statului în China, între 1978-1992, deși nu el era, formal, șeful de partid sau de stat, însă influența sa în cadrul partidului a condus țara către reforme economice importante. Partidul Comunist a slăbit, ulterior, controlul guvernamental asupra vieții personale a cetățenilor, comunele au fost desființate, mulți țărani primind pământ în arendă, ceea ce a stimulat și mărit considerabil producția agricolă. Această turnură a evenimentelor a marcat trecerea Chinei de la o economie planificată la o economie mixtă, cu un mediu de piață din ce în ce mai deschis, un sistem numit de unii drept "socialism de piață" și în mod oficial de către Partidul Comunist din China ca "socialism cu caracteristici chineze". RPC a adoptat constituția actuală la 4 decembrie 1982.
Moartea fostului secretar general Hu Yaobang, în 1989, a fost catalizatorul protestelor din Piata Tiananmen din 1989, în care civili, în special studenți, au militat timp de mai multe luni, protestând împotriva corupției și pentru o reformă politică mai amplă, inclusiv drepturi democratice și libertatea de exprimare. Au fost în cele din urmă reprimați, la data de 4 iunie, atunci când vehiculele și trupele Armatei de Eliberare a Poporului au pătruns într-un mod violent în Piață și au evacuat-o, rezultând numeroase victime. Acest eveniment a fost relatat pe larg, în mediile externe, aducând condamnarea la nivel mondial și sancțiuni împotriva guvernului. A devenit celebru, în special, incidentul "Omul Tanc".
Secretarul general al PCC și președintele RPC Jiang Zemin și premierul RPC Zhu Rongji, ambii foști primari în Shanghai, au condus China post-Tiananmen în anii ’90. Sub cei zece ani de administrare Jiang și Zhu, performanța economică a RPC a scos, un număr estimativ de 150 de milioane de țărani, din sărăcie și a susținut o rată medie anuală de creștere a produsului intern brut de 11,2 % . Țara a aderat în mod oficial la Organizația Mondială a Comerțului în anul 2001.
Deși Republica Populară Chineză are nevoie de creștere economică pentru a-și stimula dezvoltarea, guvernul a început să se preocupe de faptul că o creștere economică rapidă poate afecta negativ resursele țării și a mediul. O altă preocupare este faptul că anumite sectoare ale societății nu beneficiază suficient de mult de dezvoltarea economică a RPC, un exemplu în acest sens este diferența mare între zonele urbane și rurale. Ca urmare, fostul Secretar General al PCC și președinte Hu Jintao și premierul Wen Jiabao, RPC au inițiat politici pentru abordarea problemei distribuirii echitabile a resurselor, dar rezultatul rămâne de văzut. Mai mult de 40 milioane de fermieri au fost strămutați de pe pământurile lor, de obicei pentru dezvoltarea economică, contribuind la cele 87.000 de demonstrații și revolte din China din 2005. Pentru cea mai mare parte a populației RPC, nivelul de trai s-a îmbunătățit foarte mult iar libertatea continuă să se extindă, dar controlul politic rămâne strâns iar zonele rurale sărace.
Moartea fostului secretar general Hu Yaobang, în 1989, a fost catalizatorul protestelor din Piata Tiananmen din 1989, în care civili, în special studenți, au militat timp de mai multe luni, protestând împotriva corupției și pentru o reformă politică mai amplă, inclusiv drepturi democratice și libertatea de exprimare. Au fost în cele din urmă reprimați, la data de 4 iunie, atunci când vehiculele și trupele Armatei de Eliberare a Poporului au pătruns într-un mod violent în Piață și au evacuat-o, rezultând numeroase victime. Acest eveniment a fost relatat pe larg, în mediile externe, aducând condamnarea la nivel mondial și sancțiuni împotriva guvernului. A devenit celebru, în special, incidentul "Omul Tanc".
Secretarul general al PCC și președintele RPC Jiang Zemin și premierul RPC Zhu Rongji, ambii foști primari în Shanghai, au condus China post-Tiananmen în anii ’90. Sub cei zece ani de administrare Jiang și Zhu, performanța economică a RPC a scos, un număr estimativ de 150 de milioane de țărani, din sărăcie și a susținut o rată medie anuală de creștere a produsului intern brut de 11,2 % . Țara a aderat în mod oficial la Organizația Mondială a Comerțului în anul 2001.
Deși Republica Populară Chineză are nevoie de creștere economică pentru a-și stimula dezvoltarea, guvernul a început să se preocupe de faptul că o creștere economică rapidă poate afecta negativ resursele țării și a mediul. O altă preocupare este faptul că anumite sectoare ale societății nu beneficiază suficient de mult de dezvoltarea economică a RPC, un exemplu în acest sens este diferența mare între zonele urbane și rurale. Ca urmare, fostul Secretar General al PCC și președinte Hu Jintao și premierul Wen Jiabao, RPC au inițiat politici pentru abordarea problemei distribuirii echitabile a resurselor, dar rezultatul rămâne de văzut. Mai mult de 40 milioane de fermieri au fost strămutați de pe pământurile lor, de obicei pentru dezvoltarea economică, contribuind la cele 87.000 de demonstrații și revolte din China din 2005. Pentru cea mai mare parte a populației RPC, nivelul de trai s-a îmbunătățit foarte mult iar libertatea continuă să se extindă, dar controlul politic rămâne strâns iar zonele rurale sărace.